Delete , si am plecat!

Sta in pat intinsa pe spate , intre perne , cu mainile sub cap. Inchide ochii , opreste muzica , arunca telefonul. Plange si lacrimile de data asta parca sunt mult prea amare si reci. Se strang usor pe barbie si refuza sa cada. De ce naiba a aparut cand credea ca la uitat , de ce apare si ii macina stomacul , de ce ii ofere cele mai calme priviri iar apoi ii calca in picioare sufletul? De ce pleaca si se intoarce mereu cand ea crede ca nu mai simte nimic? Era atat de hotarata sa faca ordine , sa uite de trecut , de fantomele care nu o lasau  in nici o seara sa puna capul pe perna. La naiba cu toate ca asa ii venea uneori sa fuga si sa uite de toti. Sa ascunda toate problemele intr-un dulap si sa arunce cheia. Sa le lase acolo pe toate si sa inceapa cu dreptul. Sa nu fie nevoita sa sufere ca apoi sa zambeasca. Toate astea sunt doar lucruri care suna frumos , care te calmeaza pe moment , care nu fac parte din realitate dar totusi ce ne mai plac. Asa suntem facuti... sa ne imaginam si sa acoperim realitatea asta jegoasa  care ne rupe.

Acum ca niciodata simte cum o apasa toata greutatea pe umeri, cum ii vine sa urle si nu poate. Nu poate pentru ca cei din jurul ei trebuie sa o vada zambind , sa creada ca toate ii merg ca unse. Se poarta cu manusi si o face pe amabila. Pentru ce se mai minte atat ?Oricat ar vrea , viata ei e ca un bec care se arde incet , incet.